26
JanOmul o forta in miscare
Psiholog Mates Dorina Loredana, CIP Mates Dorina Loredana
Omul este o forță în mișcare rectilinie, numit obiect, asupra căreia dacă acționează o altă forță cu o viteză mai mare, îi declanșează o reacție. Reacția obiectului înseamnă și presupune modalitatea de a nu își schimba traiectoria inițială și de a se redresa cât mai repede cu putință.
Dacă asupra omului, ca forță în mișcare, acționează permanent alte forțe în mișcare, intenția observabilă este de a se adapta continuu și neobosit. Este esențial să înțelegem care este intenția forțelor care acționează cu viteză mai mare asupra obiectului. Intenția poate fi una bună sau rea, fiind cea care dă sens forței, ”forțele binelui sau cele ale răului”.
Universul s-a demonstrat că este alcătuit din obiecte în mișcare, a tot ceea ce se poate observa, intui, imagina, demonstra și poate fi considerat a fi bun sau rău. Din punctul de vedere al mișcării obiectelor în univers acționarea unuia asupra celuilalt poate produce fenomenul interacțiunii. Acest fenomen este modalitatea de relație între materie și substanță vie de a se împreuna, împrumuta una de la cealaltă, divide și naște o nouă celulă vie, gata de mișcare. Însă Universul nu poate fi cuprins de mentalul omului, care are nevoia de a controla și intenția de control inconștiente. Această nevoie de a controla inconștientă este garanția propriei existențe și intenția de a controla este garanția direcției propriei vieți.
Universul atât cât îl pot eu înțelege, se echilibrează cu ajutorul omului, prin mișcarea care duce la interacțiunea dintre oameni, și naște în noi binele și răul dar și nevoia de echilibru. Dacă plecăm de la ideea că nimeni nu este perfect, atunci nici binele și nici răul nu sunt absolute, ci doar idei sau convingeri care pot fi și altfel.
Această perspectivă de înțelegere a lumii moderne, actuale este de orientare adleriană. Atâta timp cât în noi și prin noi se nasc și trec idei și lucruri bune și rele tot din noi și prin noi se naște și trece nevoia de echilibru dată de mișcarea spre scop.
Nevoia de echilibru este rezultatul la care ajunge omul , când privește universul cu maxim de maturitate. Dacă privim la propriile vieți cu superficialitate, nu vom observa nimic deosebit, ba chiar am critica aproape totul. Dacă însă vom vedem omul în univers, ca făcând parte din mișcarea universului spre echilibru, vom observa că, universul nu aduce întâmplător acele forțe în mișcare, cu viteză mai mare, ci pentru a schimba direcția de mișcare a obiectului inițial. Dacă nu ar fi așa, ne-am da seama că stadiul obiectului este mișcarea spre nicăieri, care s-a demonstrat că nu există. Noi întotdeauna avem nevoie de interacțiune de forțe pentru ca mișcarea noastră să fie înspre scopul propus cu mult înaintea nașterii noastre, și anume ”evoluția”.
Această versiune a omului în universul său nu este decât o abordare de laborator al conceptului uman, prea mică ca rază de acțiune, dar importantă ca mișcare. Interacțiunea umană, indiferent de natura intenției, adică bună sau rea, conștientă sau inconștientă, este cea care ne oferă posibilitatea de a înțelege ce potențialități deține fiecare, de a contribui la mișcarea universului spre echilibru. Personal cred că fiecare om, contribuie la mișcarea universului spre echilibru, chiar dacă această acțiune este inconștientă. În concluzie, trebuie să percepem oamenii ca făcând parte din univers, nu ca pe niște obiecte de sine stătătoare. Aceasta este prima idee de înțelegere a omului ca parte esențială a timpului, spațiului și mișcării universale spre echilibru.
Universul, este o supradimensiune umană la care doar contribuim, nu îl făurim și nici nu îl controlăm, asta fiind dată de limitele umane.
Limitele umane sunt necesare pentru înțelegerea esenței umane, date de către universul nelimitat, în galaxie. Limitele sunt cele care ne ajută să observăm lucrurile din jurul nostru și ne mai ajută la obținerea confortului mintal. Limitele fac ca lucrurile să fie posibile, dar aceasta doar dacă suntem învățați, sprijiniți, încurajați. Oamenii reușesc în viață doar dacă sunt lăsați să facă lucrurile în mod liber. Dar și îngrădiți reușesc, însă dezvoltă și alte manifestări personale, pentru că noi oamenii ne naștem cu sentimentul propriei importanțe. Pe parcursul existenței noastre conștientizăm mai mult sau mai puțin că suntem inferiori universului creator. Adaptarea sau revolta față de această inferioritate, pe care o considerăm o situație critică, ne conduce gândirea la compensare și supracompensare, ceea ce însemnă că acțiunea aleasă poate fi îndreptată spre cooperare sau lupta de putere. Ființa umană este integră doar în universul acesta, devenind mai importantă prin ceea ce face și cum face, decât că există. Aceasta fiind un corolar al teoriei adleriene care susține că ”e important să ai, dar mai important este ce faci cu ceea ce ai”. Fiecare dintre noi se pricepe în felul lui la viață și contribuie la existența sa conștientă și neconștientă, din atâtea motive din câte ar fi de dorit să le înțeleagă.
E nevoie de interes conștient cultivat și validat pentru ca, omul să poată beneficia la maxim de rolul său în acest univers.
Revenind la gândirea critică, dacă ne limităm la aceasta, ea va găsi și vinovații situației critice, aceasta fiind o particularitate a gândirii umane, mișcând lucrurile într-o direcție de evoluție care ignoră relația dintre oameni, lucruri, și univers.
Aceasta formulă de gândire este statică și dinamică în același timp, pentru că anulează mișcarea de echilibru conștient în univers, dând senzația de echilibru față de propriile nevoi. Reacțiile mișcării umane sunt foarte diferite de acelea ale unei celule libere în mișcare, pentru că omul se consideră proprietar de drept a ceea ce are, dorește să aibă și a ceea ce este, astfel acest sentiment îl alienează. În devenirea sa omul a învățat, de la semenii săi, ce este important, ce este bine, ce să facă, ce să nu facă, să lupte și multe altele, de fapt a fost învățat cum să gândească. Experiențele trăite în procesul de învățare a felului în care” trebuie să gândim”, au devenit convingeri, după care ne orientăm viața. Până la punctul ajungerii noastre la propria identitate, această modaliate de existanță a contribuit la educația, securitatea și dezvoltarea sinelui. După ce sinele a devenit o entitate independentă, desprinsă din celula dezvoltată, modelul gândirii primitive își pierde sensul, devenind modalitatea de dezintegrare a sinelui, care ne otrăvește întreaga ființă.
Gândurile și convingerile nu sunt dăunătoare și nu de aceea ne distrug sinele dezintegrându-l, ci pentru că nu sunt lăsate libere să interacționeze, să construiască mai departe, să exploreze, să devină utile la nivelul mișcării universale. Unii păstrează gândurile și convingerile ca pe niște comori sacre, inviolabile, certe, exhaustive, justificându-și acțiunile. Astfel pot fi înțelese și unele patologii umane.
Lipsa de interacțiune a ideilor, gândurilor, convingerilor, oamenilor, poate duce la negarea inconștientă a universului. Aceasta duce la izolarea ideilor, convingerilor, oamenilor și la o dinamică autodistrugătoare. Evoluția poate distruge, aceasta depinzând doar de sensul în care înțelegem mișcarea universală.
A doua idee a acestei teme este că forțele în mișcare pot evolua doar din interacțiunea lor și interșanjabilitatea materiei vii. Ciocnirile violente fac ca nevoia de securitate celulară să intre în alertă de grad zero, dezvoltând stratageme de distrugere nu doar a efectelor forței percepută ca fiind distrugătoare, ci și a sursei care acționează agresiv.
Psihologia adleriană vine în ajutorul ambelor forțe, cu ideea că împreună suntem o forță mai utilă, mai creativă, mai stabilă și nobilă prin ”relație”. Prin relația de interacțiune este urmărit beneficiul comun, în opoziție cu ideea de confruntare/luptă unde este urmărit câștigul unilateral. Întotdeauna lupta asigură părților implicate, pierderi inițiale și cel mai puțin avantajele dezirabile.
Dar universul parcă s-a gândit la această situație și a făcut ca ”nimic să nu se piardă ci ca totul să se transforme”. Mai mult, universul ne-a creat inteligenți, curajoși, curioși, comunicativi și inventivi, pentru a ne putea reinventa și pentru a avea de fiecare dată o șansă de a înțelege că dinamica este relația și scopul este echilibrul universal.
Ideologia psihologiei adleriene îmbină foarte armonios, omul și mediul său înconjurător, pe seama convingerilor care stau la baza viziunii adleriene.
1. Unicitatea: omul este unic în acest univers, dar cu condiția de a accepta diferențele dintre noi.
2. Teleologicul: scopul, fiecare acțiune umană are un scop, conștient sau neconștient. Noi luăm drept scop al vieții omul.
3. Comuniunea socială: modul de a ajunge la scop este interacțiunea umană, mișcarea fiind relația cu celălalt.
4. Fenomenologicul: felul în care se mișcă omul unic în relațiile lui cu ceilalți și felul în care percepe și înțelege relația.
5. Holismul: întregul este mai mult decât suma părților sale componente=Universul.