Terapia de familie este adesea înţeleasă ca o variantă a psihoterapiei în care “pacientul” este întreaga familie, apelîndu-se la aceasta doar cînd apar probleme evidente de relaţionare. În spatele acestei imagini foarte evidente şi corecte, terapia de familie implică un mod nou de gîndire despre comportamentul uman, ca fiind organizat fundamental de contextul interpersonal. Înainte de apariţia terapiei de familie, individul era privit ca un loc al problemelor psihologice şi ţinta evidentă a tratamentului. Terapia de familie a schimbat toate acestea. Dacă unui terapeut de familie i se cere să vadă un adolescent cu probleme, acesta va solicita şi prezenţa celorlalţi membri ai familiei, pentru că nu este iraţional să se presupună ca acolo “se întîmplă ceva”.
Pentru a vedea de ce este greu pentru o familie să se descurce cu problemele ei, trebuie sa existe o modalitate de a înţelege ce a facut ca inima familiilor să bată.
Teoria sistemelor îşi are originile în matematica, fizica şi ingineria din anii 1940, cînd tehnicienii au început să construiască modelele structurii şi funcţionării unităţilor mecanice şi biologice organizate. Ceea ce au descoperit aceşti teoreticieni a fost că lucrurile, oricît de diverse ar fi, precum maşini, motoare cu reacţie, microorganisme sau creierul uman au aceleaşi atribute ale sistemului – adică un ansamblu organizat de părţi care formează un întreg complex. Întemeietorii terapiei sistemice de familie au descoperit teoria sistemică ca fiind instrumentul perfect pentru iluminarea modalităţilor în care familiile funcţionau ca unităţi organizate, mai curînd decît ca o adunare de indivizi.
În conformitate cu teoria sistemică, proprietăţile esenţiale ale unui organism sau sistem viu sînt proprietăţile întregului, pe care nu le are nici o parte a acestuia. Ele apar din interacţiunile şi relaţiile dintre părţile componente şi sînt distruse atunci cînd sistemul este redus la elemente izolate. Întregul este întotdeauna mai mare decît suma părţilor acestuia. Dintr-o perspectivă sistemică , familia este mai mult decît o colecţie de indivizi, este o retea de relaţii. Nu are sens să încercăm să înţelegem comportamentul unui membru al familiei prin intervievarea lui fără restul familiei.
Desfăşurarea primei şedinţe şi programarea următoarelor
Specificul terapiei sistemice constă în faptul că accentul este pus pe lucrul cu grupul familial, mai degrabă decît cu fiecare individ in parte. Sarcina iniţială este de a defini natura problemei cît mai clar posibil. Astfel, toţi membrii familiei sînt invitaţi să participe la primul interviu şi fiecare membru este încurajat să împărtăşească punctul său de vedere. După ce terapia a început, şedinţele pot continua cu familia ca întreg sau se pot derula cu părţi ale familiei, fiind utilizate mai multe abordari terapeutice. Fiecare situaţie este evaluată şi este cautată abordarea cea mai adecvată. În medie o terapie de familie durează între 10 şi 20 de şedinte, intervalele de timp între sesiuni variind între 1-2 săptămîni.
Odată stabilit faptul ca terapia va continua, între cele două părţi implicate in procesul terapeutic se încheie un contract prin care se stipulează atît drepturile şi obligaţiile clientului, cît şi alte terapeutului, durata şi frecvenţa şedinţelor, preţul acestora şi modalitatea de plată etc.
