Stima de sine are un rol esenţial în realizarea echilibrului nostru psihologic: atunci când este înaltă şi stabilă conduce la acţiuni eficiente, ne ajută să facem faţă dificultăţilor, să avem performanţe în activitatea desfăşurată, să întreţinem bune relaţii cu cei din jur; când stima de sine este instabilă sau scăzută conduce la inadaptare, neplăceri, frustrări, eficienţă scăzută în acţiuni.

Pentru a înţelege mai bine ce reprezintă stima de sine, trebuie să remarcăm distincţia dintre Eul real, Eul ideal şi stima de sine care sunt reunite în aspectul major, denumit Eu.

          În timp ce Eul real se referă la caracteristicile fizice şi mentale ale individului, dezvoltându-se în cursul experienţelor sale timpurii, Eul ideal reprezintă tot ceea ce el ar dori să fie sau să aibă, elaborând un standard comportamental ideal la care raportează rezultatele personale. Constituind dimensiunea afectivă a Eului, stima de sine reprezintă „evaluarea personală a diferenţelor dintre Eul real şi Eul ideal”.

Pentru a înţelege mai bine acest concept, vom descrie în continuare caracteristicile şi modalităţile de acţiune ale persoanelor cu stimă de sine înaltă şi, respectiv, scăzută.

Persoanele cu un nivel scăzut al stimei de sine:

• au sentimentul că nu se cunosc prea bine;
• vorbesc despre ei într-o manieră mai degrabă neutră, moderată, neclară, mediocră;
• au o părere despre propria persoană ce depinde de circumstanţe şi de interlocutori;
• au însă o bună capacitate de adaptare la interlocutori şi simţ al nuanţei;
• amână luările de decizii, sunt adesea neliniştiţi de consecinţele posibile ale alegerilor lor;
• sunt influenţaţi de anturaj în luarea deciziilor;
• sunt uneori ezitanţi sau convenţionali;
• sunt prudenţi, răbdători, acţionează după ce s-au gândit bine.

Aceste persoane reacţionează emoţional la eşec, se prăbuşesc, se simt respinşi dacă sunt criticaţi în domeniile în care se consideră competenţi, se justifică după eşec, caută informaţiile negative despre ei, manifestă anxietate puternică în faţa evaluării de către ceilalţi; au bună motivaţie de a nu eşua, capacitate de a asculta criticile.

           De asemenea,  au în faţa succesului emoţii amestecate, le place să reuşească, însă reuşita le perturbă imaginea de sine, le produce frică de a nu mai fi la înălţime, succesul lor nu aduce beneficii stimei de sine pentru că bucuria lor este anxioasă; toate acestea conduc la o atitudine umilă, modestă. Acestor persoane le este permanent frică de eşec, nu-şi asumă riscuri, se simt apăraţi de obiceiuri, preferă mediocritatea, progresează lent, raţionează în funcţie de eşecuri; sunt prudenţi şi stăpâniţi.

Persoanele cu stimă de sine ridicata:

• au păreri clare şi stabile despre ei înşişi întrucât acestea nu depind prea mult de context;
• vorbesc despre ei în mod tranşant, pozitiv, coerent;
• riscă să facă exces de certitudini şi simplificări;
• acţionează în mod eficient, ţin cont de ei înşişi în luarea deciziilor;
• perseverează în hotărările lor în ciuda dificutăţilor, pot fi inovatori, însă uneori sunt prea sensibili la interesele lor pe termen scurt.

            Eşecul nu lasă urme emoţionale durabile, pot rezista la criticile asupra punctelor lor sensibile, nu se simt obligaţi să se justifice după eşec, nu se simt respinşi dacă sunt criticaţi însă se întâmplă să nu ţină cont de critică.

         O persoană cu un nivel crescut al stimei de sine are încredere în forţele proprii, percepe nevoile şi stările afective pornind de la această premisă a încrederii, fără distorsiuni, este o persoană hotărâtă, bazându-se pe propriile judecăţi şi analize. Pentru ei, reuşita le confirmă imaginea de sine, le provoacă emoţii pozitive, motivaţie crescută; ei sunt însă dependenţi de recompensă. Aceştia îşi asumă riscuri, caută să-şi depăsească limitele, se simt stimulaţi de noi experienţe, au un progres rapid, raţionează în funcţie de succese.

       Bineînţeles că stima de sine are un rol important în menţinerea unui nivel crescut al sănătăţii psihice şi fizice a individului. De altfel, cercetările au descoperit că omul deţine o serie de mecanisme de menţinere a stimei de sine la un anumit nivel care să restricţioneze, cât mai mult cu putinţă, instalarea unui disconfort sau aspect psihologic negativ, precum anxietatea sau instabilitatea emoţională.